Noutăţi
Despre box
Calendar
Noiembrie 2024 |
Lu | Ma | Mi | Jo | Vi | Si | Du |
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 |
Apel
Igor Untilă: ”Noi trebuie să-i oferim fiecăruia posibilitatea să devină vedetă a boxului moldovenesc” |
Vizualizări: 22367 13.08.2019 | Noutăţi |
Recent, la cei 37 de ani împliniți, Igor Untilă a devenit antrenor principal al Selecționatei Naționale de Box. El l-a succedat în această funcție pe Petru Caduc, care a stat în fruntea selecționatei mai mulți ani.
Igor Untilă este originar din Hîncești, a practicat boxul profesional, de două ori a obținut titlul de vicecampion mondial К1. Patru ani a activat pe post de director al școlii sportive din raionul Hîncești. Din 2014 este membru al comisiei europene a antrenorilor EUBC. În 2018 i-a fost conferită medalia ”Meritul civic”. În 2017 a fost antrenorul selecționatei de tineret a Spaniei. Ca antrenor, împreună cu discipolii săi a obținut 8 medalii ale campionatelor europene printre cadeți, juniori și tineret, U 22. A educat un șir de campioni naționali și internaționali în diverse categorii de vîrstă. Între anii 2014 și 2019 a antrenat echipa de tineret și echipa U 22. Este căsătorit și tată a trei copii. Are studii superioare, posedă patru limbi. În interviul pentru Noi.md, noul antrenor principal a vorbit despre cum și-a început activitatea, ce scopuri își propune și dacă boxul moldovenesc poate să obțină succese la nivel internațional.
Cu ce ați început activitatea în noua Dvs. postură? Care au fost primii pași?
Pentru început, am adunat actualii antrenori ca să discutăm situația. Și le-am spus următoarele: ”Eu nu fac minuni, dar în minuni cred! Doar în echipă putem atinge cele mai înalte culmi. Pentru că de unul singur ești limitat în acțiuni, dar dacă acționăm împreună, și rezultatele vor fi altele”. Dacă convocăm consiliul antrenorilor și discutăm problemele și modul în care vom pregăti băieții, ce scopuri comune avem, treburile vor merge mai bine. Da, în orice decizie punctul îl pune antrenorul principal, însă decizia o luăm împreună. Președintele Federației de box, Vasile Chirtoca, este o persoană foarte înțeleaptă, cu el întotdeauna ne putem sfătui. Am discutat cu el situația noastră. I-am spus același lucru pe care l-am spus antrenorilor: ”Dacă mi-ați încredințat această funcție, o voi îndeplini, nu mi-i frică de sarcini complicate, dar voi avea nevoie de ajutorul Dvs. pentru a putea face pași concreți”. Unii pași vor fi dificili, va trebui să sacrificăm ceva, dar cred că ne vom isprăvi.
Probabil aveți deja un plan – sarcina minimă, sarcina maximă. În ce constau ele?
Sarcina nr.1 în prezent este pregătirea pentru campionatul mondial din septembrie. Avem foarte puțin timp. Vom avea cantonamentul pentru pregătirea fizică generală, după care - cantonamentul tehnic. Desigur, îi cunosc pe toți sportivii, dar în ajunul unui eveniment de talia campionatului mondial vreau să-i înțeleg, să văd cu ce răsuflă fiecare. Pentru că fiecare pugilist este o personalitate. Nu-i putem băga în aceeași oală pe toți și să credem că-s toți la fel, ca niște roboți. Unul e înțelept, altul – puternic, al treilea - indecis, al patrulea - prea curajos, al cincilea obosește mai repede, al șaselea habar nu are de oboseală. Fiecare are nevoie de o abordare individuală.
Bine că sesizați aceste nuanțe!
Cred că se datorează faptului că-mi place să citesc. În special – despre oameni celebri, care au obținut ceva, nu numai în sport – în viața lor. Dacă voi putea înțelege gîndurile și sentimentele pugilistului, șansele de succes vor spori mult. Dar trebuie ca omul să-și dorească asta. Să înțeleagă, că muncește nu pentru mine, nu pentru Federația de Box, ci pentru binele propriu. Dacă va atinge niște culmi, își va îmbunătăți imaginea, își va ridica statutul, familia lui va trăi altfel, inclusiv din punct de vedere financiar, și va fi mîndră de el. Iar dacă vorbim de sarcina maximă, în prezent ea este să ne calificăm pentru Jocurile Olimpice. Sarcina nr.2 – să obținem medalia olimpică.
Cum v-a primit selecționata, Igor?
Cred că 90% dintre membrii ei au fost bucuroși. Se tot vorbea, anterior – ”trebuie să schimbăm ceva”. Unii, care avea niște preferințe mai deosebite, probabil că au reacționat dureros la numirea mea. Dar eu voi încerca să am relații colegiale cu ei, ca să înțeleagă că e mai bine să ne ajutăm reciproc, dar nu să ne dușmănim. Și că nimic nu-i veșnic în viață, totul se schimbă – președinții, premierii, dar și antrenorii principali. Va veni timpul că și eu, probabil, mă voi epuiza în această calitate, și voi ceda funcția altei persoane. Eu trebuie să fac maxim ce pot, să-mi ating apogeul, să educ un succesor demn, apoi să plec din proprie inițiativă.
Dacă-s gata să aud critici în adresa mea? Desigur! Unii mă critică din prima zi de lucru. Dar eu cred așa: dacă nu ești criticat, înseamnă că nu mergi pe calea cea bună.
În ultimii ani, ce atmosferă domnea în selecționată în timpul cantonamentelor la Grimăncăuți?
Antrenamentele erau foarte bune, productive, însă atmosfera… aici avem de lucru. Nu exista solidaritate, din păcate. Toată lumea înțelegea că există boxerii din Grimăncăuți (adică, unde antrenor, în paralel, erași Petru Caduc.– n.r.) și există toți ceilalți. Această atmosfera ne încurca mult, doream ca selecționata să înțeleagă că ea este echipa Republicii Moldova, nu a or. Hîncești sau a oricărei alte localități. La campionate, competiții internaționale noi reprezentăm întreaga țară, nu pe un singur om și trebuie să ne asumăm această responsabilitate.
Cum puteți caracteriza atmosfera în echipă în cadrul turneelor și campionatelor internaționale?
La fel și acolo. Oricine putea vedea că la noi nu există unitate, că nu există un scop comun. Dar avem băieți minunați și eu am certitudinea că împreună vom schimba lucrurile spre bine!
Pentru mine, atmosfera în selecționată este aidoma celei din familie: dacă există respect reciproc și armonie, copilul se dezvoltă mult mai bine ca în familiile care se ceartă mereu. Aceste principii vreau să le implementez și în lucru.
Ce ați învățat de la predecesorul Dvs. Petru Caduc, în timpul cantonamentelor și a competițiilor? Ce metode de lucru nu doriți să le preluați?
Nu pot să mă compar cu antrenorul precedent. El are o experiență enormă, îl respect mult și apreciez tot ce a făcut pentru dezvoltarea boxului și obținerea medaliilor olimpice. Pot învăța de la el hărnicia și perseverența. Aceste metode le voi prelua. În rest - voi încerca să perfecționez, căci metodica se schimbă continuu.
Cum am mai spus, citesc multă literatură de specialitate, - lucrări de psihologie, de dezvoltare a personalității, comunic cu colegii de peste hotare. Că doar noi creștem doar dacă avem posibilitatea să vedem nivelul lor, la turneele internaționale. Și nu-i nevoie să inventăm bicicleta, trebuie să preluăm tot ce este bun de la țările în care boxul este bine dezvoltat – Rusia, Ucraina, Georgia, Armenia… mai ales că este comod să colaborăm cu aceste țări – cunoaștem cu toții limba rusă și comunicăm fără probleme, ne înțelegem reciproc.
În viziunea mea, căpitanul navei trebuie să indice cursul – încotro și cum navigăm, el controlează procesul în ansamblu, iar echipajul are grijă de detalii. Așa trebuie să activeze și antrenorul-șef. El trebuie să vadă dificultățile cu care se confruntă antrenorii boxerilor, trebuie să muncească în unison cu ei și să înțeleagă cu ce îi poate ajuta.
Mie îmi va fi mai ușor ca predecesorului meu - eu am spre ce tinde. El a fost cel mai bun din țară și nu mai avea cui se alinia.
Apropo despre ”aliniere”. Cine dintre sportivii sau antrenorii de ieri și de azi, celebri în lume, reprezintă un exemplu pentru Dvs. și de ce?
Pentru mine, ca sportiv, un exemplu bun îl prezintă vecinii noștri – ucrainenii Vasilii Lomacenco și Alexandr Usik. Privești cum boxează ei și savurezi, pur și simplu. Acolo nu există bătaie, există intelect și artă. Căci boxul este o artă. Trebuie să cugeți, să te miști, să știi a te apăra și a aplica lovituri. Aceștia doi știu să facă asta, - să comunice inteligent și prietenos, dar și să boxeze profesionist. Despre antrenori – i-aș putea numi pe mulți, dar îi unește un singur lucru: ei muncesc în echipă. Să fii antrenor superior înseamnă să muncești în echipă.
Cine dintre discipolii Dvs., cu excepția lui Dorin Bucșa, au făcut parte din selecționatele țării de diferite categorii de vîrstă?
Dorin Bucșa are doi verișori. Unul este campion al republicii printre tineri, celălalt – campion al republicii la categoria 19-22 ani. O pleiadă întreagă de campioni. Apropo, toți sînt din Hîncești. Și foarte muncitori cu toții. Mai este Igor Moșneguță, un pugilist - profesionist. Peste 20 de băieți care au făcut parte din selecționată, au obținut medalii la categoria tineret.
Cum apreciați perspectivele boxului moldovenesc?
Nimic imposibil în viață. Medalia de bronz la Jocurilor Olimpice – este minunat. Dar noi putem mai mult! Noi putem aduce argintul, chiar și aurul, de ce nu?! Și dacă doi băieți de la țară au adus selecționatei medalii, păi noi în republică avem și alte sate, originarii cărora pot aduce și două, și trei medalii. Mai avem și capitala! Trebuie doar să revitalizăm procesul.
Trebuie să selectăm adolescenții talentați din școli și secții, - asta este sarcina antrenorilor. Sarcina mea este să colaborez cu antrenorii și să fiu obiectiv. Ce am în vedere? Să zicem, eu vin din Hîncești. Asta nu înseamnă că trebuie să-i susțin doar pe discipolii mei din Hîncești. Eu trebuie să observ pugiliștii cu perspectivă din Cahul, Chișinău sau Tiraspol. Noi trebuie să-i căutăm pe cea care pot deveni vedete. Trebuie să investim în ei, în dezvoltarea lor. Avem mulți sportivi promițători. Le ard ochii, ei vor să meargă înainte, piedestalul nu-i obosește. Și dacă vom munci cu ei din punct de vedere psihologic, tactic și tehnic, vom obține rezultate bune. Ei trebuie să știe că au în față un scop măreț, - spre exemplu, Jocurile Olimpice, pentru care trebuie să sacrifice ceva. Să se culce devreme și să se scoale devreme, să știe măsura în toate, să fie gata de niște restricții benevole, să respecte regimul zilei etc…
O vreme, ați lucrat în Spania, ca antrenor al selecționatei de tineret, apoi ați decis să reveniți în Moldova. Cum era acolo și de ce ați revenit acasă?
A fost o experiență foarte interesantă. În Spania am ajuns după ce am fost observat în cadrul competițiilor și, probabil, apreciat pozitiv. Cunosc spaniola, deoarece la 18 ani am mers în această țară, ca să-mi încerc acolo puterile. Am încheiat un contract de trei ani cu un club de box profesional și boxam acolo. Eram bine, în special din punct de vedere material. Dar după trei ani am înțeles că vreau să revin în Moldova și să fiu antrenor. Mă trăgea acasă. Am înțeles că Moldova este ceea ce purtăm cu toții în inimă. Este familia, prietenii, mentalitatea noastră. Am înțeles că am nevoie de Moldova, iar ea – de mine. Da, în Spania totul era minunat, perfect chiar, însă locul meu este aici.
Am revenit și nu regret deloc, mă simt ca peștele în apă. Imediat m-am căsătorit, căci nu m-am temut de responsabilitate niciodată. Am început cariera de antrenor. Luam copii din stradă, am lucrat și cu elemente criminale, și cu copiii străzii, și cu narcomani. Complicat, desigur, însă ei trebuiau salvați. Și nu toată lumea este interesată să-i scoată pe băieți din companiile proaste și din mediul nociv. A existat și confruntare. Dar m-a ajutat colaborarea cu primăria Hîncești, cu consiliul raional, cu organele de drept. Și am obținut rezultate bune, am educat campioni, care au participat la K1. La Hîncești există multe talente sportive: pugiliști, judocani. Celebrul campion olimpic Tudor Casapu tot este originar din Hîncești. Pentru mine el mereu este un exemplu de urmat: dacă el a putut, eu de ce să nu pot?!
Spuneți-ne ceva despre familia Dvs. Cine este capul familiei – soțul ori soția? Copii Dvs. învață boxul, ce calități cultivați la ei?
Evident, eu sînt capul familiei! Dar noi nu avem o dictatură, - la noi e democrație. Discutăm orice decizie, întotdeauna plec urechea la opinia soției, și dacă pentru binele familiei propunerea ei este mai bună, anume ea este acceptată.
Avem cea mai adevărată familie sportivă. Soția este antrenor de gimnastică și aerobică. Avem două fete și un băiat, așa că doar pe el îl pot învăța box, și tot nu dintr-o dată. Are șapte ani, vine cu mine la sală, se antrenează. Îl învăț să facă întinderea, de ce exerciții fizice are nevoie pentru a dezvolta mușchii și a-și coordona mișcările. Nu poți practica boxul din prima. Dacă din fragedă copilărie va fi lovit în cap, va avea probleme. Așa că eu nu susțin politica care îi obligă pe băieței să se bată din prima. El trebuie să se dezvolte și fizic, și intelectual.
Copiii știu că tata îi va apăra mereu, se mîndresc cu tatăl lor, știu că el nu va face și nu va spune nimic rău sau prostesc. Știu că tata își va îndeplini orice promisiune. Și că de la ei se cere același lucru.
Dar în copilărie visați la o carieră sportivă, ori aveați alte planuri?
Da, din copilărie mi-am dorit să devin campion al țării și am devenit în categoria tineri. La începutul antrenamentelor mele auzeam mereu: ca să mergi la competiții ai nevoie de bani. Iar eu - copil dintr-o familie obișnuită din Hîncești,- nu aveam bani în plus, mai ales atunci, în anii 90. Dar aveam un vis: dacă devin antrenor, mă voi strădui să caut orice posibilitate ca discipolii mei să nu aibă grija banilor pentru plecări, uniformă, echipamente. În adolescență, nu am avut barem un costum sportiv bun, mereu am visat să am o haină cu inscripția ”Moldova”. Și visul mi s-a împlinit cumva. Toți băieții mei din selecționată au uniformă bună, dacă merg la competiții în străinătate, părinții lor nu caută bani. Turneele importante le finanțează Federația de Box, Ministerul Educației, avem și sponsori buni. Am mai avut un vis - o sală de antrenamente bună, cu cabină de duș și veceu. Pentru că pe atunci nu aveam nici un fel de condiții. N-o să credeți – după antrenamente ne spălam cu apă dintr-o sticlă. Și acest vis - să aibă băieții o sală bună - s-a realizat.
Dacă treceți prin Hîncești, vizitați-o neapărat. Împreună cu consiliul raional am cîștigat un proiect de 3,5 milioane lei și am construit o sală pentru antrenamente. Avem acolo și un mic hotel, și o baie minunată, și tot de ce este nevoie.
Atunci aveam 32 de ani, scopul parcă fusese atins, dar acum îmi dau seama – acel scop era unul mic. Acum am 37 și nu mi-i frică să-mi asum scopuri mari. Ele impulsionează viața, deschid noi posibilități, despre care anterior omul nici nu bănuia.
A intervievat Svetlana Derevscicova |